Deoarece uzanțele nu sunt, de regulă, cuprinse în texte publicate și nici nu sunt cunoscute de către public, așa cum este cazul actelor normative, cei care invocă o uzanță pentru a se sluji de ea în calitate de izvor de drept trebuie să o dovedească[1], atât sub aspectul conținutului uzanței cât și sub aspectul existenței ei, adică sa dovedească faptul că regula invocată reprezintă un obicei sau un uz profesional. Problema dovedirii uzanțelor se pune în cadrul unui proces.
Unele uzanțe, și anume cele profesionale, sunt publicate în culegeri elaborate de entități cu notorietate în domeniile respective. Din acest motiv, acele uzanțe nu trebuie dovedite, ci doar înfățișate acele culegeri, care nasc o prezumție că uzanțele există și au conținutul care se regăsește în culegeri. Această prezumție este însă relativă, adică poate fi combătută de către partea care contestă existența sau conținutul uzanței invocate[2].
[1] Potrivit primei teze a art. 1 alin. (5) din Codul civil, “Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor.”
[2] Potrivit celei de a doua teze a art. 1 alin. (5) din Codul civil, “Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.”