Interpretarea normelor de drept civil se face conform metodelor obișnuite de interpretare. Din această perspectivă vorbim și în cazul dreptului civil despre interpretarea gramaticală[1], interpretarea sistematică[2], intepretarea istorico-teleologică și interpretarea logică, cu precizarea că tipologia interpretării nu are semnificația unei etapizări a interpretării, ci interpretarea se face utilizând toate metodele concomitent. Între metodele de interpretare nu există o ierarhie în ce privește importanța. Prin utilizarea acestor metode de interpretare destinatarii legii și entitățile cu atribuții jurisdicționale încearcă să deslușească înțelesul normelor juridice de drept civil și să stabilească forța juridică relativă a diferitelor reglementări, luând în considerare voința legiuitorului[3].
[1] De exemplu, potrivit art. 28 alin. (2) din Codul civil, “Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.”, ceea ce înseamnă că orice persoană are atât capacitate de folosință cât și capacitate de exercițiu.
[2] De exemplu, potivit art. 38 alin. (1) din Codul civil, “Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră.”, dar potrivit art. 272 alin. (2) minorul se poate căsători încă de la vârsta de 16 ani, caz în care, în baza art. 39 alin. (1), el dobândește, prin căsătorie, capacitate de exercițiu deplină.
[3] Luarea în considerare a voinței legiuitorului pleacă de la premisele că legiuitorul acționează în mod coerent și că normele juridice trebuie să producă efecte.