Interpretarea normelor juridice este imperios necesară[1] atunci când există conflicte, fie și potențiale, cu privire la modalitatea derulării unei relații sociale, conflicte a căror cauză frecventă este contrarietatea de interese a părților. Această contrarietate de interese se traduce în diferențe de interpretare, astfel încât este nevoie de o interpretare oficială[2], care este făcută de către instanța judecătorească sau de altă entitate cu atribuții jurisdicționale, de regulă în cadrul soluționării unui litigiu. Instanța interpretează numai în scopul aplicării legii în cazul dedus judecății[3], cu excepția cazului când Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează un recurs în interesul legii, când interpretare se face fără efect cu privire la speță, iar interpretarea este obligatorie pentru judecătorii care vor soluționa spețe în care vor fi incidente normele juridice interpretate[4]. Tot un caracter oficial au și interpretările normei de drept civil făcute de către entitățile cu atribuții de edictare a normelor juridice, interpretări care au ca scop prevenirea sau, după caz, curmarea divergențelor de interpretare la nivelul părților raporturilor sociale. Competența de interpretare oficială aparține entității care a edictat norma care este interpretată, cu precizarea că, dacă această interpretare se face tot printr-un act normativ[5], norma interpretativă are efecte numai pentru viitor[6], iar dacă interpretarea făcută de entitatea care a edictat norma îmbracă altă formă, nenormativă, această interpretare, deși oficială, nu are caracter obligatoriu, astfel încât instanțele judecătorești rămân libere să procedeze la interpretare în cazurile deduse judecății. O interpretare oficială este făcută și de către Curtea Constituțională, care hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele[7]. Dispozițiile din actele normative cu privire la care Curtea Constituțională a constatat că sunt neconstituționale își pierd forța juridică îndată după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curții Constituționale în acest sens[8].
[1] Interpretarea normei juridice de drept civil este necesară pentru că este imposibil pentru legiuitor să reglementeze cu precizie toate situațiile care pot apărea în relațiile dintre oameni în care apar controverse între ei. Înțelesul normei juridice trebui deslușit de către altcineva decât destinatarii ei, întrucât aceștia au abordări diferite.
[2] Interpretarea neoficială a normelor juridice de drept civil este făcută de către subiectele de drept civil. Tot neoficială este și interpretarea realizată de către cercetătorii problemelor juridice. Uneori interpretarea neoficială invadează legiuitorul, prin forța argumentelor și pozițiile de decizie pe care cercetătorii problemelor juridice le ocupă în entitățile cu atribuții normative.
[3] Potrivit art. 9 alin. (3) din Codul civil, “Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.”
[4] Potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, “Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”. Potrivit art. 517 din Codul de procedură civilă, “(1)Asupra cererii, completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie. (2) Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. (3) Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I. (4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
[5] Potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, “Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat.”
[6] Potrivit art. 9 alin. (2) din Codul civil, “Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.” Potrivit art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, “Interpretarea legală (…) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate.”, putând, așadar, produce efecte și pentru trecut. Această reglementare diferită a aceleiași probleme ridică ea însăși problema aplicabilității uneia sau alteia dintre norme, în ce privește dreptul civil: norma interpretativă retroactivează. Soluția acestei probleme trebuie căutată în prevederile art. 10 din Codul civil, potrivit cărora “Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.”, și în prevederile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora “Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.”. Având în vedere aceste dispoziții, art. 9 alin. (2) din Codul civil apare ca o reglementare derogatorie de la regula privind efectele actelor normative interpretative, înțelesul său fiind neștirbit de cel al art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, care își păstrează aplicablitatea, în calitate de normă generală în ce privește reglementarea efectelor normelor interpretative.
[7] A se vedea enumerarea atribuțiilor Curții Constituționale în art. 146 din Constituția României.
[8] A se vedea condițiile în care deciziile Curții Constituționale determină suspendarea dispozițiilor legale și, după caz, încetarea efectelor lor juridice în art. 147 din Constituția României.